Terapia sistemică este un termen general pentru terapia care tratează problemele individuale sau de grup, în contextul sistemului în care acestea apar, având ca scop principal, identificarea tiparelor de comportament și a funcției acestora atât la nivel individual, cât și la nivel de grup social. Practica terapeutică sistemică se adresează individului, cuplului, familiei, grupurilor familiale sau altor sisteme largi sociale. Principalele idei pe care se fundamentează intervenția terapeutică a acestei abordări psihoterapeutice, se bazează pe unele dintre cele mai importante principii cu sorginte în teoria sistemelor și cibernetică: Întregul este mai mare decât suma părților sale; Toate elementele unui sistem sunt interdependente. Orice modificare la un nivel al sistemului influențează întregul sistem.Terapia sistemică își are originea în terapia sistemică de familie, în special școala Milano și abordează problemele la nivel practic, mai degrabă decât analitic. Rolul terapeutului în abordarea sistemică este de a introduce idei noi, creative care să provoace schimbări în cadrul sistemului, care să modifice tiparele comportamentale disfuncționale actuale. Terapia sistemică poate fi utilizată în psihiatrie, medicina de familie, probleme sociale, sau implementată cu succes în cadrul organizațiilor, în afaceri, politică, sau educație. Cele trei principii fundamentale (ipotezare, circularitate, neutralitate) pe care se bazează abordarea sistemică (Milano), susțin  eficiența și succesul intervenției psihoterapeutice. Terapia familială sistemică  a evoluat într-o varietate de forme sau școli de terapie care se adresează diferitelor nevoi ale individului, cuplului sau familiei. Terapia sistemică, spre deosebire de alte psihoterapii, nu are o procedură fixă ci aplică tehnici interactive, responsive, reflexive în relație cu prezentarea clientului. Terapeuții sistemici sunt interesați de sistemul lărgit care formează contextul pentru apariția și dezvoltarea simptomelor. Majoritatea persoanelor care vin la terapie se aşteaptă ca problema lor să fie recunoscută şi eventual schimbată. În momentul în care informaţia oferită de terapeut îi comunică sistemului familial aspectele pozitive ale comportamentului său, eşafodajul de argumente pe care era construită problema sa începe să se clatine. Sistemul suferă un anumit şoc, la care nu se aştepta, care permite informaţiei proaspăt şi abil strecurate de terapeut să modifice patternurile anterioare care erau dezadaptative. Tot procesul terapeutic, de la prima până la ultima întâlnire cu terapeutul, este un proces de descoperire. Fiecare află lucruri relevante despre sine şi ceilalţi, iar vindecarea vine tocmai din acest proces de cunoaştere care creşte şi se dezvoltă în interiorul sistemului, ducând iniţial la dezechilibrul lui iar apoi la recalibrarea lui pe baze noi. Sistemul învaţă să se vindece singur.

Nosce te ipsum! Cunoaste-te pe tine însuți! Și tu te poți vindeca!